Poze
Ieri am avut slujba de 6 luni pentru tata. Pare ca a plecat ieri si pare ca s-a intamplat acum intr-o alta viata. Sunt urme de el, oriunde m-as uita.
Inca am momente in care primul gand este sa ma duc sa vorbesc cu el sau astept sa il vad, cand deschid usa. Sunt zile in care ma simt bine si tristetea nu este asa apasatoare. Dar mai sunt si zile in care as fi avut nevoie de ajutorul lui. Si atunci ma loveste brutatalitatea faptului ca nu este aici.
Cand am decis ca o sa iau o pauza de la job, am avut o speranta ca o sa ma ajute timpul acesta liber. Am vizitat muzee, am iesit cu prieteni si am citit cat mi-a vrut inima. Am pictat, am ascultat muzica si am incercat sa scriu. Dar de prea multe ori s-a simtit ca erau lucruri ce ma scapau pe moment.
Realitatea este vindecarea nu este ca o scara, in sensul clasic. Nu urci treapta cu treapta catre normalitate. Cateodata urci 2 scari si apoi cazi 5. Este lupta aia de a incerca sa dai un sens in fiecare zi. Sa incerci sa traiesti si cu tristetea, si cu realitatea ca lumea nu s-a oprit in loc. Ca inca exista o viata inainte si o sa ramana cu tine si amintirile, durerea si regretele.
Si nu o sa mint, nu este usor. Am avut zile in care nu am facut nimic. Le-am dormit de la un capat la altul. Au fost altele in care am incercat sa ma ridic si sa fac ceva. Si poate cel mai bun lucru pe care l-am facut a fost sa vorbesc. Mi-a fost greu, pentru ca nu mi-am gasit mereu cuvintele care sa exprime cum ma simt. Mult timp am ridicat din umeri cand cineva ma intreba cum sunt. Dar am avut oameni rabdatori, ce au fost langa mine pe tot parcursul drumului, de la diagnosticul tatei si pana astazi. De asta fac si poze in rarele momente in care m-am intalnit cu ei.
Am invatat ca uneori iti raman doar poze si modul in care oamenii te-au iubit.
Share
Timp
Se spune că timpul vindecă totul. Sunt unele situații unde pare să nu o facă. Nu devine mai ușor și nici atenuează impactul.
Incă îmi este dor, încă mă gândesc la trecut, încercând să prind fiecare detaliu. Faptul că știu că nu o să-l mai văd pe tata sau că o să mai vorbesc cu el, este ceva ce mă dărâmă într-un mod ce câteodată mă face să nu mai pot funcționa. Finalitatea este incredibilă.
Singura alinare este că am profitat și i-am spus tot ce simt pentru el. Dar pare atât de puțin acum. Credeam că mai este timp, că o să fie acolo. Și deși partea logică din mine înțelege că nu poți lupta, copilul din mine încă își dorește să-și vadă tatăl lângă el.
Și dorința asta nu cred că o să dispară vreodată.
Share
0: 00 / 33
Ieri a fost ziua mea. Miezul noptii m-a gasit la spital unde asteptam vesti despre tata. Cand am primit primul mesaj de “La multi ani”, mi s-a parut asa o scena ireala. Fumand o tigara, incojurat de straini, ambulante si in semi intuneric, am implinit 33 de ani. Cum ma simteam? Obosit si ingrijorat. Nu ma apasau anii, nu ma schimbasem in noaptea aceea si nici nu devenisem brusc mai intelept.
Dar mi-au revenit amintiri , ca intr-un reel de film. Cu oameni dragi, cu rasete, cu lacrimi, cu clipe intense si momente de cumpana. Si gandul nu mi-a zburat la un tort, la distractie sau la cadouri. Ci doar la cat de importanti sunt oamenii. Oamenii si modul in care tinem la ei.
Cand am ajuns acasa am dormit. Sau cel putin am incercat. Ca mai apoi sa fac drumul inapoi si sa-l vizitez pe tata, care parea sa se simta mai bine. Printre picaturi, am raspuns la mesajele si apelurile de ziua mea. Si vreau se le multumesc celor care si-au rupt un pic din timpul lor, sa-mi transmita ganduri bune. Poate nu credeti , dar a fost o zi cu adevarat grea pentru mine. Si mesajele primite de la voi au facut-o un pic mai buna. A insemnat mult.
Share
Experimentând
Am vrut sa scriu de ceva timp. Dar ideile s-au tot amestecat şi niciuna nu părea atât de importantă sau nu îmi găseam cuvintele. Acum sper să le fi găsit când le-am adunat pe toate într-un loc.
- Nimeni nu are toate răspunsurile. Ne uităm în stânga, în dreapta, pe ecrane. Toată lumea ştie ce face. Înţelepciune împărtăşită în citate sau video de 7 secunde. Ba chiar pe bloguri, scuzaţi-mi ironia. Adevărul este că nimeni nu ştie prea bine ce face, ce o să se întâmple şi ce este just sau nu. Încercăm cu toţii să găsim răspunsuri. Asta dacă eşti tipul de om care îşi pune întrebări.
- Nu o să găseşti niciodată timp. Trebuie să ne facem timp, indiferent că vorbim de alte persoane, de noi sau de visurile noastre. Toată lumea crede că unele lucruri ar trebui lăsate la voia întâmplării. Dar fără timp alocat, nimic nu se întâmplă. Sau se strică. Uitaţi-va în jurul vostru şi observaţi diferenţa între un om ce îşi face timp pentru voi şi unul care vă suna o dată pe an. Vedeţi cât de mult a crescut un proiect, o relaţie sau un hobby atunci când v-aţi făcut timp.
- Nu se gândeşte nimeni la tine. Ne mai întrebăm ce o să zică lumea. Aşa am fost crescuţi, unii dintre noi. Suprinzător sau nu, lumea se concentrează pe ea. Nu le pasă foarte mult ce facem, de bine sau de rău. S-ar putea să ridice o sprânceană colectivă, dar cam atât. Oamenii sunt fiinţe egoiste în esenţa lor, evident la modul general. Data viitoare nu puneţi foarte mare preţ pe ce o să spună.
- E mai greu să fii bun, decât să fii deştept. O să spuneţi că nu-i adevărat, dar poate ar trebui să mă credeţi pe cuvânt. Oameni buni sunt rari, pe când cei deştepţi sunt totuşi mai comuni. Iar inteligenţa se poate antrena, dacă pot spune asta, pe când bunătatea este ceva cu care te naşti.
- Toată lumea suferă. De multe ori nu vedem asta. Vedem un zâmbet sau o faţă calmă. Nu apare pe story-uri tristeţea şi suferinţa. Ne este ruşine. Dar toţi trecem prin momente grele. Şi fiecare om merită un pic de blândeţe şi un pic de ajutor. Uneori doar o vorbă bună.
- Viaţa nu este dreaptă. Trebuie să ne obişnuim cu asta, pentru că alternativa este o viaţă plină de frustrări. Ştiu că nu este uşor, dar sunt lucruri care se întâmplă pentru că se întâmplă. Singurul nostru control este cum reacţionăm. Ce decizii luăm atunci, cum ne poziţionăm şi cu ce rămânem după. Mai mult nu putem face.
- Nu totul are sens pe moment. Sunt lucruri pe care nu le învăţăm imediat. Trec chiar şi ani până când ceva face sens, până când ne înţelegem pe noi. Ideal am vrea să ştim, să învăţăm şi să evităm. Dar căutarea asta a sensului ne oboseşte câteodată.
- Alegerile ne definesc. Nu destinul, nu părinţii, nu copiii. Noi. Deciziile noastre spun totul despre noi, indiferent că ne place sau nu. De la job, relaţii şi bani, până la sănătatea fizică şi mentală sunt cumulul a ceea ce noi am ales. Fără alte scuze, doar noi.
- Emoţiile se trăiesc, nu se îmbuteliază. Nu trebuie să fugim de emoţii şi de sentimente. Deşi văd că se practică chestia asta. Nu face bine, pe termen lung. Pentru că se adună, se închistează şi răbufnesc total anapoda. Frica de a simţi este oarecum normală, pentru că discutăm de ceva intens, dureros uneori şi chiar neplăcut. Dar trebuie să ne dăm voie să simţim totul, pentru a creşte.
- Nu vă mulţumiţi în relaţii. Meritaţi ce este mai bun, fie că vorbim de prieteni sau iubit, iubită. Şi ştiu toate motivele pentru care uneori alegem prost. Singurătate, nevoia de a te simţi dorit şi iubit sau pur şi simplu atracţia aceea fizică. Dar să vă spun ceva. Frica asta ne face să alegem prost, un comportament aş zice toxic, al nostru. Sperăm că se mai schimbă omul, că într-un an o să fie altceva. Nu o să fie. Şi ştim asta, doar ne mai minţim. Şi sunteţi oameni frumoşi, ce ar trebui să stea lângă oameni ce fac totul fără sute de explicaţii, fără certuri, fără reeducare. Oameni care să vă învăluie în siguranţă, iubire şi sprijin. Orice altceva este un compromis care nu merită făcut.
Share
E complicat
M-a întrebat cineva de câte ori am fost îndrăgostit. M-am surprins şi pe mine când am răspuns Nu ştiu.
Am crezut de multe ori că sunt îndrăgostit, dar adevărul este că dacă m-aş raporta la ce cred astăzi că înseamnă iubirea, nu aş mai fi atât de sigur. Nu te îndrăgosteşti doar pentru că ai fost prea mult timp singur. Nu te îndrăgosteşti după două întâlniri şi nici nu te intoxică prezenţa cuiva. Nu te culci cu cineva şi gata răsare dragostea. Nu schimbi nişte mesaje si apare relaţia perfectă.
Dar am iubit. De fiecare dată altfel, de parcă eram altă persoană. De parcă mă transformam. Şi mi-ai plăcut mereu sentimentul acela. Am alergat după el mai degrabă. Iubirea te schimbă. Uneori în bine, alteori în rău. Şi aş putea să mint şi să spun că a fost doar în bine, dar atunci când iubeşti, mai devreme sau mai târziu cunoşti şi suferinţa. Care la fel are darul de a te transforma. Doar că o face într-un mod mai puţin plăcut.
Cineva îmi zicea că m-aş potrivi mai degrabă în 1800 cu ideile mele despre iubire. Recunosc, sunt un pic învechite pentru lumea de astăzi, pregătită să găsească dragostea apăsând un buton pe aplicaţie. Sărind din relaţie în relaţie, minţindu-se că se îndrăgostesc de fiecare dată. Cred că o iubire se creşte, cu multă atenţie, dedicare, timp, efort şi înţelegere. Nu stă în lucruri dramatice şi de efect şi ar trebui să ştiu asta. Am fost şi acolo.
Am părut un pic sceptic? Tocmai astăzi? Nu sunt. Există iubire, doar că acum înseamnă mai mult decât oricând.
Share
Cu calm înainte
Vineri am avut un call de la revedere cu membrii echipei mele. Era ultima mea zi. A fost o experienţă specială pentru mine. Mi-am dat seama că am avut un noroc formidabil de a întâlni oameni cu adevărat speciali. Cine mă cunoaşte ştie cât de mult urăsc fraza corporatistă suntem o familie. Pentru că au impresia că familia este perfectă ca într-un show din anii 60.
Dar nu este aşa. În orice familie, există neînţelegeri, momente dificile, momente frumoase, greşeli şi discuţii lungi sau impasuri. Însă cred cu tărie că atunci când eşti sincer, depui efort şi îţi pasă, la final se va vedea o diferenţă. Pentru că dincole de KPI, target-uri sau goal-uri există partea umană.
Când am ales job-ul acesta nu eram convins că este o poziţie bună pentru mine. Nu credeam că ştiu să conduc o echipă sau că mă voi descurca. Nici acum, după ce am decis să plec, nu sunt sigur că mă pricep mai bine. Pentru că nu a fost doar meritul meu. Şi noroc de a colabora cu oameni profesionişti m-a ajutat să evit situaţii ce poate m-ar fi pus în dificultate.
M-a surprins totuşi că toată lumea lumea a vorbit despre calmul meu. Pentru că nu m-am simţit calm foarte mult timp. Dar poate că situaţia de acasă m-a învăţat să ascult. Să încerc să găsesc soluţii şi să ajut. Pentru că de multe ori am avut eu nevoie de asta. De cineva care să mă asculte. Poate ceva s-a schimbat încetul cu încetul.
Acum ştiu că pot apărea situaţii dificile. Momente ce te seacă de energie. Dar cred că am învăţat să sper. Să iau fiecare situaţie pas cu pas, să încerc să controlez ce se poate controla şi să las restul în grija Universului. Valabil acasă şi la birou.
Mă simt obosit de ceva timp şi am nevoie de calm. Nu de cel care se vede, ci cel care se simte.
Share
Cadouri
M-am întâlnit cu o prietenă săptămâna trecută, pentru a ne da cadourile de Crăciun. Şi de-a lungul timpului am primit multe cadouri frumoase. Dar ce am primit de la ea nu a fost ceva fizic. A fost o frază.
Cel mai frumos cadou pentru mine este că tu eşti bine şi poate nu fericit, dar împăcat. Că părinţii tăi sunt încă lângă tine. Încă îţi pasă, încă zîmbeşti, încă încerci.
Şi am simţit cuvintele astea într-un mod pe care nu pot să-l exprim. Pentru că a ştiut că au fost zile cu adevărat grele. Momente în care nu mai era speranţă iar oboseala şi gândurile rele mă năpădeau. Câtă energie am consumat încât să ajung la un echilibru. Putea să fie mult mai rău, putea să fie mult mai bine. Nu pot să mă plâng, nu pot să mă bucur.
Dar pot să fiu recunoscător. Pentru oamenii ce au fost acolo, pentru momentele de linişte şi bucurie. Pentru modul în care m-am schimbat. Pentru modul în care am rămas la fel. Pentru zilele ce m-au făcut mai puternic şi pentru zilele ce m-au făcut mai slab.
Am primit cadouri cu mult timp înainte de Crăciun. Mi-a luat ceva timp să le apreciez.
Share
Tot
Sunt bucurii ce dispar ca florile de cireş şi bucurii ce pulsează cu fiecare bătaie a inimii.
Sunt dureri ce-şi fac cuib în suflet şi dureri ce zboară ca păsările.
Iubiri ce se veştejesc ca florile de la prima întâlnire şi iubiri ce prin rădăcini.
Obstacole ce devin ziduri şi obstacole ce se transformă în scări.
Oameni ce vin şi oameni ce pleacă.
Zile cu umbre şi zile cu soare.
Furtuni ce dărâmă şi furtuni ce eliberează.
Şi avem parte de toate.
Share
Obişnuinţa
Mă întreba cineva dacă m-am obişnuit cu anumite lucruri, fie ele bune, fie rele.
Şi adevărul este că nu am stat prea mult să mă gândesc până acum, dar într-o oarecare măsură ajungi să te obişnuieşti cu totul. Te obişnuieşti să iubeşti, dar şi să te simţi singur. Te obişnuieşti şi cu adevărul şi cu minciune. Cu lipsa sau cu prezenţa. Cu promisiuni ţinute şi încălcate. Cu norocul şi cu necazul.
Dar de ce te obişnuieşti cu toate? Pentru că oboseşti după un timp. Nu îţi mai vine să lupţi pentru tine, pentru oameni sau pentru ceva anume. Şi nu vorbesc de oboseala aceea clasică, ce trece după un somn bun. Nu, oboseala aceea ce îţi ia în stăpânire mintea şi te face cumva nepăsător la tot.
Îţi trebuie un efort imens să ajungi iarăşi în punctul în care să zici “Aşa nu!”. Dar pentru o perioadă te obişnuieşti cu totul. Fie bun, fie rău. Şi îţi dai seama că doar tu poţi să înţelegi când ai obosit, când vrei mai mult şi cum să te ridici. Din afară s-ar putea ca lumea să creadă că nimic nu s-a schimbat. Că totul a fost bine sau rău. Dar tu ştii.
Share
De învăţat
Ai învăţat să fii puternic, acum e timpul să fii fericit. 
Cineva mi-a zis asta în timp ce mă îmbrăţişa de plecare acum ceva luni. Pentru mine rămâne unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care mi le-a spus cineva. Şi nu doar pentru că a venit de la cineva drag, ci şi pentru momentul în care a fost spus. După controlul de rutină pentru tatăl meu aflasem că tratamentul funcţionează. Nu prea pot să descriu în cuvinte cum m-am simţit. Ştiam că nu s-a terminat. Ştiam câte obstacole sunt în faţă. Dar mi-am permis să fiu fericit pentru un scurt moment.
Poate nu sunt fericit ca alţii, dar învăţ. Şi câteodată o să mă găsiţi fericit. Alteori puternic.
Din Viata 