macau ionut

27

Posted on

Facebook-ul mi-a aratat ca am postat acum un an un articol intitulat “26”. L-am citit iarasi si mi-am dat seama ca intr-adevar scriu rar, dar am zis ca traditia ar trebui pastrata si sa mai scriu unul si anul acesta.

Realitatea este ca ma simt resemnat. Nu stiu daca este un lucru bun sau rau, dar asta simt. Poate este doar trecerea inoxerabila(cat de des poti sa folosesti cuvantul asta?) a timpului ce isi pune amprenta asupra mea. Mi-am observat reactiile in ultimul timp si mi-am dat seama ca nu prea imi pasa de nimic. Am momente in care ma intreb de ce nu reactionez cum o faceam inainte. Nu ma mai enervez atat de usor, nu ma simt uimit de orice dar nici nu ma bucur din orice chestie. As vrea sa spun ca este intelepciunea acumulata de-a lungul anilor, dar who am I kidding? Nu, pur si simplu nu ma ating lucrurile ce inainte imi provocau un raspuns emotional, de un fel sau altul.

Pe de alta parte imi dau seama ca este vorba si de rutina de zi cu zi, ce iti erodeaza din imaginatie, asteptari si emotii. Dovada cea mai evidenta este numarul de postari publicate anul asta. Senzationalul nu mai este atat de socant, asteptarile sunt poate mai mici iar visurile raman impinse undeva in spate de nevoile de zi cu zi.

Inveti sa renunti la anumite lucruri si sentimente pe care le consideri copilaresti. Nu pentru ca te maturizezi brusc ci pentru ca de multe ori ti se par nepotrivite sau inutile. Inveti ca nu poti sa mergi inainte avand un torent de idei contradictorii si ca trebuie sa alegi. Poate n-am facut alegerile corecte, dar partea cea mai importanta este ca intotdeauna trebuie sa renunti la ceva.

Nu vreau sa credeti ca ma simt trist sau ca am ajuns deja la faza in care incep sa numar anii. Fiecare zi este minunata in felul ei, doar ca de multe ori simt ca o traieste altcineva.

Au fost oameni ce m-au intrebat cum este la 27 ani. Daca toate chestiile de mai sus nu spun prea coerent ce as vrea sa spun, cred ca cel mai bun raspuns pe care l-as putea da este “Meh”.

 

26

Posted on

Nu am mai scris de foarte mult timp. Am avut 2 motive: nu aveam ce sa spun si aveam prea mult de spus.

Stiu ca ma contrazic, dar exact asa a fost. Au fost momente in care am avut 0 lucruri de transmis. Apoi am o perioada in care chiar s-au intamplat foarte multe lucruri. Si eram de-a dreptul prea emotionat pentru a scrie. Mi-a fost dor sa scriu si am ales tocmai ziua de azi, pentru ca apele s-au linistit si sunt pur si simplu mai fericit ca de obicei.1

Am un nepot acum. Nu stiu daca v-am spus asta, dar asta este unul dintre lucrurile frumoase de care ma bucur. Mie unul nu imi plac copiii, pentru ca mi se par ca iti distrug rutina si toate lucrurile de care te bucurai inainte. Dar pentru ca nu il cresc eu, pot sa ma bucur de scurtele momente in care suntem impreuna. Este ceva nemaipomenit sa vezi primele clipe si bucuria unuia care de abia porneste in viata.

Am castigat un nepot, dar am pierdut o bunica. As putea sa mint si sa spun ca am fost devastat, dar aici nu mint. Am primit vestea cu stoicism, dupa saptamani in care bunica mea a stat intr-un spital. Dupa mine a fost o eliberare dintr-o soarta pe care nu as dori sa o incerce nimeni. M-a socat insa moartea ca fenomen. Dintr-o femeie joviala si plina de povestiri cu talc sa ramana un trup inert. Sa o vezi in prag de fiecare data cand o vizitezi si apoi sa vezi o casa goala, ce nu iti transmite nimic si de care nu te mai leaga absolut nimic.

Si ajungem in prezent. A trecut jumatate de an si parca a zburat. Fiecare zi a avut nervi, munca si realizari. Proportiile nu sunt mereu egale intre cele 3, dar cateodata nu mai tin cont de asta. Inca astept ceva senzational pentru a ma scoate din rutina, dar mi-am dat seama ca viata asta nu este chiar asa de rea. Ma surprind oamenii in fiecare zi; unii cu prostia lor, altii cu daruirea lor. Partea buna este ca nu ma plictisesc.

Astazi mai mult ca niciodata am vazut ca uneori ma axez prea mult pe lucrurile negative. Pentru asta va multumesc.

P.S. Nu incepeti cu “si tu?…cand un copil”. :))

Best and Worst.

Posted on

It was the best of times, it was the worst of times.

Foarte mult timp mi s-a parut ca fraza asta este un non-sens. Pana acum ceva timp, pana cand mi-am dat seama ca traiesc si eu exact aceste cuvinte.Am ajuns intr-un punct in care imi dau seama ca imi este bine si ca nu imi este chiar bine.

Sunt fericit pana peste masura pentru anumite aspecte din viata mea. Nu cred ca au fost momente mai minunate, daca stau sa ma gandesc. Au aparut intamplari si evenimente ce ma fac sa ma gandesc cu bucurie la viitor. Este probabil pentru prima oara in care in mintea mea viitorul nu este o tesatura fara cap si coada.

Si pe urma apare partea mai putin fericita. Care daca as putea spune, este ca norul acela din desenele animate, ce ma urmeaza peste tot. Chestia este ca nu am deocamdata o umbrela. Si sunt cam plouat mereu, tinand cont ca nu vad soarele la orizont. Este o parte din mine ce simte ca inca nu sunt bine. Ca am nevoie de mai mult.

Dupa ce am scris toate astea imi dau seama ca  Charles Dickens m-a inteles perfect acum mai bine de 100 de ani 🙂

De ce trebuie sa fii primul?

Posted on

Ieri am intrat intr-un supermarket. In timp ce stateam linistit la coada imensa, o mamica isi certa copilul. Vina lui era ca ceruse ceva din raft. Replica mamei a fost “nu iti iau pentru ca nu te-ai calificat pentru Olimpiada la Limba Romana”.

Apoi a inceput sa dea cateva nume, probabil, colegi ai baietelului, ce erau olimpici la 2-3 materii. El de ce nu poate sa fie la fel?1

Mi s-a facut sincer mila de cel mic. In primul rand pentru ca mama practica metoda premierii pentru rezultate. Am vazut metoda la tot mai multi parinti. Iei un 10 si ai voie sa iesi in oras sau iei nota mare in teza si poti sa te duci la antrenamente de nu stiu ce sport.

Contrar parerii generale ale adultilor, copiii miros siretlicurile astea si obtin rezultate bune pe termen scurt, doar pentru recompensa.

In al doilea rand mi-am adus aminte de mine cand eram mai mic. Stiu ca nu se mai vede acum, dar eu chiar aveam rezultate bune la invatatura. Eram mai mereu la olimpiade si chiar am obtinut rezultate notabile, de care eram tare mandru. Problema atunci, ca si acum, era ca eram olimpic la vreo 2-3 materii.

O incercare a profesorilor de a se lauda si de a primi beneficii, dar si un motiv de mandrie pentru parintii mei. Tin totusi sa mentionez ca eu nu prea primeam recompense, pentru ca li se parea ceva normal sa invat bine. Pe langa asta, niciodata nu am fost certat ca nu am ajuns la faza pe tara sau mai stiu eu ce.

Poate divaghez, dar ce vreau sa spun este ca mi se pare gresita ideea de a face din copil un geniu multilateral dezvoltat cum spuneau socialistii. Parintii ar trebui sa ii cultive pasiunile. Sa vada ce ii se potriveste copilului si sa il discute cu el, daca ii place cu adevarat, daca ar vrea sa aprofundeze sau nu.

Dar ce urasc eu este comparatia asta de-a dreptul idioata cu alti copii. Bai, stiu parinti care stiu ca au copii prosti. Si s-au impacat cu asta. Atat ii duce capul si s-au incercat nenumarate solutii. Tu ai unul care este inteligent, pasionat de ceva si il faci sa simta prost. De multe ori cred ca este doar invidia parintilor, fata de parintele celor care mai multe premii.

Doar pentru ca nu are atat de multe diplome, nu inseamna ca este prost. Am diplome incat as putea sa tapetez peretii. De cele mai multe ori conteaza o mana care sa te ghideze. Sa ai o directie si sa nu mergi ca un bezmetic, cu ideea ca ai fost bun la multe si mai tarziu, iti dai seama ca nu te-ai axat pe ceva. Trimite-l la olimpiade, vezi la care s-a descurcat mai bine si intreaba-l daca ii place ceea ce a realizat.

P.S. Evident ca nu am copii, dar am fost si eu unul.

Bring it!

Posted on

Anul asta a fost ciudat tare; plin de contradictii.43de43996b1c85f2d7efae663a2d3a0a

Au fost luni ce pareau atat de lungi incat aveam impresia ca sunt in Ziua Cartitei. Si cu toate astea Revelionul a venit atat de repede incat imi aduc aminte perfect ce faceam acum un an, pe vremea asta.

Am iubit si am urat cu aproape aceeasi intensitate, am fost nervos peste masura ca apoi sa am lungi perioade de apatie.

Am gasit oameni frumosi ce mi-au aratat cat de mult poate insemna o conversatie sincera. Am lasat in spate prieteni ce pur si simplu nu si-au gasit timp pentru o pauza de tigara in viata lor.

Am simtit tragedia alaturi de o tara si am vazut oameni revoltati in strada ce isi doreau aceleasi lucruri ca si mine.

Nu stiu cum va arata 2016 si sincer nici nu mi-as dori sa aflu, daca s-ar putea cumva. Am ajuns intr-un punct in care chiar imi place viata, cu toate rahaturile pe care le mai primesti din cand in cand. Nu prea conteaza cine este langa tine, atat timp cat tu te simti bine in pielea ta. Daca iubesti pe cineva cu adevarat este un plus, daca nu…nu iti da cu minus 🙂

Vad ca multi asteapta lucruri mari de la 2016. Sa-i duca la sala, sa ii tina la dieta sau sa renunte la tigari. Eu nu cer nimic. Sa vina cu tot ce are, bun sau rau.

No love, just condoms

Posted on

M-am abtinut mult sa scriu postarea asta. Nu pentru ca ar fi ceva extraordinar si am tot rafinat textul. Motivul principal a fost  modul in care unii oameni ar putea percepe ce scriu eu aici. Nu am vrut sa fiu considerat etalon pentru oamenii de varsta mea sau sa se creada ca am facut-o din lipsa de respect pentru sexul opus.hqdefault

La inceputul anului am avut o mica problema, cine a tot citit blogul (multumesc pe aceasta cale) stie despre ce vorbesc. Si dupa momentul asta am zis ca cea mai buna solutie ar fi sa nu ma indragostesc asa usor. Sa vad daca poti sa stai intr-o relatie fara sa iubesti. Usor de zis, greu de facut dupa mintea si istoricul meu.

La prima ocazie aparut am spus da si am stat cu cineva care ma atragea pur fizic. Nu am tinut cont de inteligenta, compatibilitate emotionala si alte chestii siropoase. Si am stat cu ea vreo 3 luni, in care am facut tot ce as fi facut cu cineva la care as fi tinut mult mai intens. Apoi au mai urmat cateva fete cu acelasi atribut si aceeasi implicare din partea mea.

Nu s-a intamplat ca in filme, cand te indragostesti pe masura ce timpul trece. Doar te obisnuiesti ca cineva sa te sune, sa vorbeasca despre banalitati si sa faca sex cu tine. Stiu ca par ca un porc acum, in ochii femeilor. Tin doar sa spun atat: nu am spus niciuneia “te iubesc” si nici nu i-am promis luna de pe cer. Am mers din inertie mai departe in relatie, pana la sfarsitul ei. Poate unele dintre ele si-au dat seama de asta, in timp ce unele nu au fost asa istete.

Ai crede ca nu poti sa traiesti asa, din relatie in relatie, fara 100 % implicare. Surpriza a fost ca am putut. Poate au fost momente in care am regretat ca nu pot sa port o discutie foarte serioasa in care sa ma confesez , dar am trecut destul de repede peste neajunsurile astea.

Cred ca am vazut destule casnicii lipsite de iubire, tinute impreuna doar de copii si de obisnuinta. Aveam impresia ca m-as sufoca intr-un astfel de angajament. Se pare ca tine doar de cat de mult esti tu dispus sa lasi de la tine. Sa iti cobori asteptarile si sa pastrezi o parte din mintea ta ascunsa. Sa nu te astepti la intelegerea din priviri si semnificatii pentru gesturi mici.

Anne

Posted on

Nu am mai scris de foarte mult timp despre o carte. Am citit mult in perioada asta, dar doar ” Jurnalul lui Anne Frank”  a ramas in mintea mea.anne-frank

De obicei refuz sa citesc carti celebre, dintr-un motiv simplu: de multe ori nu se ridica la asteptarile mele. Stiu ca sunt carti scrise de autori faimosi si opere de arta de sine statatoare, dar cand auzi atat de multe despre ceva vii cu anumite cerinte.

Am inceput sa citesc cartea asta, doar de palmares, sa nu mor si sa spun ca nu am citit-o. Incepe greoi, cu multe detalii inutile si lucruri care te distrag. Dar pana la urma este un jurnal si nu o poveste obisnuita. Dar pe masura ce citeam deveneam tot mai prins de modul in care este scrisa. Mi se pare incredibil ca cineva de doar 13 ani poate scrie asa ceva. Poti sa simti durerea ei, sa detesti persoanele descrise sau sa le iubesti, dupa cum si Anne avea sa o faca.

Apoi este sentimentul acela puternica de claustrofobie, pe care ti-l transmite. 8 persoane intr-o cameruta si un pod, fara posibilitatea de a iesi de acolo, in timp pe pe strada nemtii strang everei ca si ei, trimitandu-i la moarte. Certuri interminabile, reprosuri pentru modul ei de a fi sau intrebari la care nimeni nu-i raspunde. Cu asta se lupta Anne.

Maturizarea pe care fiecare copil o parcurge, imbuteliata in 2 ani de scris. Fiorii unei iubiri, realizarea ca parintii nu sunt perfecti dar si sute de intrebari sau lipsa unor prieteni caruia sa se destainuie sunt doar cateva lucruri ce mi-au ramas in minte. Stilul simplu al jurnalului arata insa imensul talent al tinerei fete.

Si pe masura ce ajungi spre sfarsitul cartii, astepti ca atmosfera sa devina mai intunecata, mai periculoasa. Poate asta este si motivul pentru ca am fost impresionat, caci nu se intampla asa ceva. Zilele trec in continuare, cu speranta renascand cu debarcarea Aliatilor in Franta.

1 august 1944. Ultima zi in care Anne Frank scrie in jurnalul ei. Asa se termina cartea. Si mi se pare extraordinar cum intr-o zi esti in siguranta, ca a doua sa fii trimis spre moarte. O fata ce de abia simte iubirea, ce inca nu vazuse lumea, ce avea visuri si isi dorea cel mai mult sa traiasca. Sa scape de acea mica camera, sa isi urmeze pasiunile si sa treaca peste toate lucrurile oribile ce se intamplau in jurul ei.

Din cei 8 locatari supravietuieste doar tatal lui Anne, ce va si publica jurnalul.