Poze

Ieri am avut slujba de 6 luni pentru tata. Pare ca a plecat ieri si pare ca s-a intamplat acum intr-o alta viata. Sunt urme de el, oriunde m-as uita.

Inca am momente in care primul gand este sa ma duc sa vorbesc cu el sau astept sa il vad, cand deschid usa. Sunt zile in care ma simt bine si tristetea nu este asa apasatoare. Dar mai sunt si zile in care as fi avut nevoie de ajutorul lui. Si atunci ma loveste brutatalitatea faptului ca nu este aici.

Cand am decis ca o sa iau o pauza de la job, am avut o speranta ca o sa ma ajute timpul acesta liber. Am vizitat muzee, am iesit cu prieteni si am citit cat mi-a vrut inima. Am pictat, am ascultat muzica si am incercat sa scriu. Dar de prea multe ori s-a simtit ca erau lucruri ce ma scapau pe moment.

Realitatea este vindecarea nu este ca o scara, in sensul clasic. Nu urci treapta cu treapta catre normalitate. Cateodata urci 2 scari si apoi cazi 5. Este lupta aia de a incerca sa dai un sens in fiecare zi. Sa incerci sa traiesti si cu tristetea, si cu realitatea ca lumea nu s-a oprit in loc. Ca inca exista o viata inainte si o sa ramana cu tine si amintirile, durerea si regretele.

Si nu o sa mint, nu este usor. Am avut zile in care nu am facut nimic. Le-am dormit de la un capat la altul. Au fost altele in care am incercat sa ma ridic si sa fac ceva. Si poate cel mai bun lucru pe care l-am facut a fost sa vorbesc. Mi-a fost greu, pentru ca nu mi-am gasit mereu cuvintele care sa exprime cum ma simt. Mult timp am ridicat din umeri cand cineva ma intreba cum sunt. Dar am avut oameni rabdatori, ce au fost langa mine pe tot parcursul drumului, de la diagnosticul tatei si pana astazi. De asta fac si poze in rarele momente in care m-am intalnit cu ei.

Am invatat ca uneori iti raman doar poze si modul in care oamenii te-au iubit.