Sentimente
Healing
Se vorbeşte mult despre vindecarea sufletească. De schimbare, putere şi well-being. O schimbare în bine pentru o societate ce preţuieşte în continuare lucrurile materiale, dacă mă întrebaţi. Este o discuţie mult prea lungă pentru discuta acest aspect. Vreau să mă concentrez pe ideea de refacere şi vindecare ce pare să aibă parte de o abordare haotică din partea oamenilor.
În primul rând durerea nu se îneacă cu băutură, nu dispare cu mult sex, prin petreceri sau droguri. Alea sunt distracţii efemere. Dar există obiceiul acesta, de a băga sub preş şi de a proiecta ideea de rezolvare facilă. Poate pe moment te simţi mai bine, dar nu ajungi la cauză. Este nevoie de muncă, de ajutor şi de consistenţă în gândire şi acţiuni.
În al doilea rând trebuie să fim sinceri cu noi. Unele traume şi tipare sunt vechi, atât de vechi încât pleacă din copilărie. Ai spune că nu te afectează, dar impactul lor este enorm. Mulţi oameni nu îşi dau seama cât de mult ne-au influenţat părinţii, mediul în care am crescut şi modul în care am fost trataţi. Sunt oameni care îţi emulează la nivel inconştient părinţii, fac aceleaşi greşeli şi nu îşi dau seama unde greşesc. Sunt oameni ce de frica unui lucru ce a rămas în mintea lor, fug de anumite situaţii precum angajamentul(un exemplu întâlnit des). Odată ce suntem sinceri cu noi şi acţionăm în direcţia vindecării, atunci se schimbă totul. Altfel, totul rămâne la fel, deşi ne dăm seama de probleme.
Apoi trebuie să vorbim despre situaţiile ce ne apasă. Mulţi nu o facem, preferând să spunem că suntem puternici. Tot ce rămâne nespus ne afectează. S-ar putea să nu vreţi să o faceţi cu oricine şi este de înţeles, dar există şi alte soluţii. Să împărtăşeşti nu te slăbeşte şi nici nu te diminuează în ochii altora. Dacă o face, nu este nimic în neregulă cu tine, ci cu oamenii de lângă tine.
Ca ultimă idee trebuie să ne înţelegem pe noi. Sunt situaţii unde putem să facem ceva şi situaţii unde nu puteam să facem absolut nimic. Este de dificil de transpus în cuvinte pentru a mă face înţeles, dar există o gradaţie a durerii şi a vindecării. O despărţire nu este la fel de gravă ca o problemă majoră de sănătate. Ambele dor, dar s-ar putea ca pentru una să fi contribuit, iar pentru alta să nu. Nu este acelaşi traseu de vindecare, nu se iau aceleaşi acţiuni.
Primul pas este întotdeauna greu, dar merită. Suntem puternici până la un punct. Apoi devine obositor, repetitiv şi toxic. Aveţi grijă la ce gândiţi, cu ce fel de oameni vă înconjuraţi şi ce vă doriţi de la voi.
Share
Răzbunare
Mi s-a atras atenţia că sunt cam nesimţitor în ultima perioadă. Detaşat de oameni, lipsit de compasiune şi chiar incapabil să empatizez cu anumite situaţii. La fel se pare că a dispărut şi interesul meu de a socializa sau de a mă interesa de sănătatea cuiva.
Tot ce pot să spun…da, aveţi cea mai mare dreptate. Şi unii ar trebui să fie mândri. Este meritul lor. Mulţumesc pentru lecţii, acum le primiţi înapoi de la un maestru. Învăţ destul de repede şi aveţi ghinionul de mă fi prins într-un an plin de schimbări. Un an în care fiecare primeşte ce mi-a oferit. Karma lucrează în ritmul ei, eu lucrez şi mai repede şi mai bine.
Nu mai am compasiune. Am avut destulă şi am primit fărâme. Ofeream suport şi am primit scuze. Ofeream iubire şi primeam superficialitate. Nu îmi mai fac timp pentru voi acum? V-am oferit ani şi n-aţi ştiut să apreciaţi asta. Am fost mereu sincer şi am primit minciuni. M-am rugat pentru voi şi m-aţi folosit cand aveaţi nevoie de mine.
Nu ştiaţi că am şi o parte care poate să facă tot ce aţi făcut voi, doar că mai bine. Ştiu să fiu meschin, să bârfesc, să mă joc cu sentimente, să profit de slăbiciuni şi să manipulez. Doar că am ales să nu fac asta cu anumiţi oameni.
Dar sunt alt om acum. Şi unele lecţii o să le ofer cu dobândă. Pentru că nu îmi place să rămân dator nici la rău, nici la bine.
Share
Aroganţă
M-am întâlnit azi cu cineva care mi-a spus că ultima oară când m-a văzut, prin vară, eram o epavă. Şi se cunoştea oricât aş fi încercat să ascund.
Nu m-am supărat, pentru că ştiam că avea dreptate. De regulă încerc să pun o faţă fericită, dar îmi mai pică masca. Dar după ce mi-a spus asta, a adăugat că se bucură că mă vede liniştit şi încrezător în mine. Singura ei întrebare a fost de unde încrederea asta ce bate un pic spre aroganţă?
Mă gândesc că poate părea aroganţă, dar nu este. Este mai degrabă acceptarea unor lucruri. În vară eram speriat de un nou început, erau relaţii ce se stricaseră şi oameni pe care nu reuşeam să-i înţeleg. Şi a fost o muncă pentru mine. Să nu mă mai gândesc atât de mult la anumite lucruri, să îmi caut echilibrul şi să îmi dau seama ce vreau şi ce caut.
Ştiu că pare ceva ciudat sau pueril, dar chiar s-a simţit ca o luptă între mine şi mine. Şi am ajuns într-un punct în care mi-am dat seama că pot să fac anumite lucruri, ofer ceva special şi merit ceva special. Nu contează că vorbesc de bani, relaţii sau job. Şi când îţi cunoşti valoarea (sună manelist, ştiu) nu mai dai voie la toate chestiile în viaţa ta. Vrei să valorifici timpul şi nu îl mai poţi pierde cu oameni care nu îşi dau seama de ce eşti în stare sau care oferă puţin.
A trebuit să cresc, să mă dezvolt emoţional şi să renunţ la obiceiuri. Să îmi trag puterea din ceea ce reuşesc şi să mă bucur de oamenii puţini ce au rămas şi m-au ajutat. Dacă este aroganţă că am renunţat la oameni ce n-au ştiut că meritam mult mai mult decât au oferit, atunci sunt arogant. Dacă să trec la următorul nivel trece drept aroganţă, atunci sunt cel mai arogant om posibil.
Share
Mijlocul
Am primit ieri o întrebare care mi s-a părut extrem de interesantă. Care este cea mai dificilă etapă dintr-o relaţie? Răspunsul meu: mijlocul 🙂
Să mă explic. Avem un început, un mijloc şi un sfârşit. Începutul mi-a plăcut întotdeauna. Este etapa aia când descoperi pe cineva nou. Tatonări, replici inteligente sau măcar amuzante şi momente alea mici şi magice. Dansul acela în doi, ca un tango senzual plin de pasiune şi speranţă. O să fiu sincer, niciun efort nu mi s-a părut mai plăcut ca acela depus la început.
Sar peste mijloc şi ajung la sfârşit. Ce poate în mintea unora este cel mai dificil. Pentru că de prea puţine ori vine într-un mod frumos. De cele mai multe ori aduce haos, lacrimi şi uneori furie. Dar pentru mine…întotdeauna există un sfârşit. Uneori chiar şi după o viaţă petrecută împreună. Timpul aduce sfârşitul. Şi cum toţi suntem datori cu un sfârşit, nu mi se pare cea mai dificilă etapă.
Şi uite aşa ajung la mijloc. A dispărut senzaţia de început. Nu mai apar buchete de flori, s-au rărit mesajele siropoase şi a apărut rutina. Vă cunoşteţi îndeajuns de bine încât să ştiţi că sunt şi lucruri care nu vă convin atât de mult. Puteţi să strigaţi la mine că nu este cazul la voi, dar minţiţi. Partea asta mi se pare cea mai dificilă pentru că aici se sparg relaţii. Este un act de echilibristică fenomenal şi nu ţine de iubire. Dacă iubirea de una singură reuşea, rezistau o groază de poveşti. Dar ţine de efort, de a asculta, de a transmite şi de a face totul să meargă. Nu mai sunt momentele grandioase, dar sunt momentele mici ce pun totul laolaltă. Clipele în care să te simţi atât de în siguranţă încât să arăţi şi să accepţi slăbiciunile.
Nu ştiu etapă mai dificilă ca asta. Pentru că de multe ori în aroganţa noastră, uităm ce persoană avem lângă noi şi o luăm ca pe ceva ce am cucerit pe vecie. Şi uităm că fericirea se întreţine, iubirea trebuie alimentată ca un foc şi că tot ceea ce facem are consecinţe.
Share
Câinele negru
Aşa îşi numea Winston Churchill depresia. L-a însoţit de-a lungul vieţii, indiferent că era pe culmile puterii sau închis în camera sa. L-am ales ca şi exemplu pentru că este vorba de un bărbat şi chiar un bărbat de succes. Şi pare cumva ciudat şi acum la mai bine de 80 de ani de atunci, că încă avem multe dintre prejudecăţile de atunci, legate de depresie şi pe cine afectează.
Ţinând cont de faptul că trecem printr-o pandemie, am auzit foarte mulţi oameni că au fost afectaţi într-un fel sau altul de schimbarea bruscă. Unii au dezvoltat anxietate, alţii depresii crunte. Sunt şi eu unul dintre aceşti oameni. Încă am zile în care aş putea să zbor până la cer şi zile în care nu mă simt în stare de nimic. De asta am vrut să scriu postarea asta. Să ajute, măcar puţin.
Atât depresia cât şi anxietate aduc stări de oboseală, iritabilitate, furie sau îngrijorare. De multe ori nu observi tiparul, mai ales în aceste timpuri ciudate. Dar sunt zilele acelea în care te uiti la episod după episod, fără să ieşi din casă. Fie mănânci prea mult, fie prea puţin, eşti apatic şi simţi că nu ai energie. Domi prea puţin sau prea mult. Nimic nu îţi mai face plăcere şi chiar şi atunci când ieşi, la o petrecere de exemplu, nu te simţi la locul tău. Lucrurile care îţi aduceau bucurie, acum par fără sens.
Şi din proprie experienţă, fără ajutor, cauţi soluţii care nu sunt deloc bune. Prima este să încerci cu alcool. Poate chiar petreceri sau grupuri mari de oameni. În speranţa că băutura ajută şi oamenii te vor face să te simţi ca înainte. A doua este izolarea. Nu mai suni oamenii dragi, răspunzi monosilabic la mesaje sau nu mai interacţionzi deloc cu nimeni. Şi pe lângă depresie poţi să ajungi şi la anxietate. Şi atunci este şi mai greu de pus degetul pe rană, pentru că eşti de multe ori funcţional, adică îndeplineşti anumite lucruri, dar te apucă panica din cele mai mici motive. Te gândeşti constant la cele mai mici lucruri, te simţi de neiubit, te îndoieşti de tine sau te simţi vinovat.
Nu am vorbit din postura unui doctor, ci din a unuia ce se luptă cu multe dintre lucrurile spuse mai sus. Dar există soluţii şi ajutor. Cel mai important este să discuţi şi aici contează foarte mult oamenii de lângă tine. Unii îşi vor da seama că ceva este în neregulă. Să nu vă fie ruşine să vă deschideţi, dacă puteţi, în faţa acestor oameni. Simplul fapt că vă întreabă cum sunteţi arată că le pasă şi pe voi vă poate ajuta enorm doar să vorbiţi despre asta. Nu îngropaţi asta. Urmează o grămadă de lucruri grele pe care să le faceţi, dar începutul este discuţia. La telefon, face2face şi poate să fie doar un om.
Există bineînţeles şi ajutor specializat ce este şi mai bun. Să nu vă fie ruşine că apelaţi la un psiholog. Nu sunteţi nebuni şi nu îi pasă nimănui, vă spun sincer. Oamenii care vă iubesc nu o să judece asta, iar restul nu contează. Din nou, nu se rezolvă ca prin magie, după 2 ore de stat pe canapea şi o să depindă foarte mult de voi. Alimentaţie, program de somn, renunţat la fumat sau alcool şi tot aşa. Dar sunt paşi care vă vor ajuta.
Depresia nu este o modă. Anxietatea nu este ceva de râs. Nu este cool şi are repercusiuni grave. Ajută prietenii care trec prin aşa ceva. Oferă-le tot sprijinul tău. Iar dacă tu te-ai regăsit în ce am scris eu aici, poate este încă un semn că lucrurile nu stau aşa bine şi este timpul pentru primul pas.
Share
Credinţă
Zilele trecute mi-a apărut pe pagina de Facebook o pozie scrisă de Radu Gyr. Şi deşi ştiam povestea sa, am rămas încă o dată impresionat de credinţa sa şi tăria de care a dat dovadă. Să nu renunţi la Dumnezeu în temniţă este pentru mine ceva mai presus de cuvinte.
Spun asta din prisma unui om ce crede în Dumnezeu, dar care se duce la el doar la nevoie. În ultimii trei ani m-am rugat de două ori într-un mod serios. O dată atunci când tata era în spital şi doctorii au spus că au făcut tot ce se putea. A doua oară m-am rugat în decembrie, anul trecut, pentru o prietenă ce se lupta cu o infecţie. În ambele cazuri m-am simţit că nu aş putea să trec peste pierderea lor şi am cerut ajutor de sus. Poate am făcut-o din egoism, poate din prea multă iubire, dar sunt momente în care indiferent de bani, poziţie socială sau profesionalismul doctorilor simţi că doar Dumnezeu mai poate ajuta. 
Şi în ambele cazuri mi s-a îndeplinit dorinţa de a-i vedea sănătoşi din nou. Îmi place să cred că a ajutat rugăciunea mea şi a ajuns unde trebuie. Pentru mine nu m-am rugat niciodată cu aceeşi intensitate. Nu ştiu să spun de ce. Dar au fost şi momente în care finalul nu a fost unul fericit şi cred că atunci ţi se testează credinţa într-un mod major. Pentru că te simţi neimportant şi neîmpăcat. O nedreptate ţi s-a făcut şi vrei răspunsuri. Uneori le găseşti, după o anumită perioadă, alteori rămând doar întrebările.
Dar uneori tindem să vedem doar lucrurile rele şi uităm să mulţumim pentru cele bune. Pentru sănătate, pentru oamenii pe care îi avem pe lângă noi, pentru toate momentele în care am zâmbit şi toate reuşitele noastre. Citim cărţi în care ni se spune să avem încredere în noi şi să credem că putem reuşi. Dar omitem să înţelegem că pentru a reuşi există şi ceva mai mare decât noi.
Share
Declaraţie
Nu voiam să scriu. Nici nu prea ştiam ce, mai ales în ultima perioadă. Dar am o promisiune de ţinut pentru cineva care mi-a citit blogul cum mă uit eu la seriale.
Aşa că iată, în văzul tuturor, cea mai frumoasă declaraţie pe care am primit-o. Nu este clasică, nu a venit într-o zi anume şi nici când totul era ok. Dar a rămas cu mine.
Nu ştiu dacă ne potrivim. Nu ştiu nici măcar dacă peste un an vom mai vorbi unul cu altul. Dar acum, în acest moment, suntem legaţi cumva. Şi nu vreau să pierd asta. Hai să facem ce putem cu timpul pe care îl merităm împreună.
Şi a meritat. O perioadă.
Share
Cupidon şi arcul său
Am vrut să scriu postarea asta la sfârşitul zilei şi nu la început. Este plin Internetul de articole ce condamnă Valentine’s Day. Am făcut-o şi eu în trecut. Dar oamenii se schimbă, ideile evoluează şi anumite lucruri se văd altfel.
Încă mi se pare greţos caracterul comercial al sărbătorii. Îmi este greu să înţeleg oamenii ce consideră că iubirea stă în ciocolată, pluşuri şi snopuri de trandafiri. Mai ales când te simţi forţat să le oferi şi surpriza nu mai este o surpriză. Un trandafir oferit în orice altă zi are un impact mai mare. Un “te iubesc” spus în orice altă zi, cred că are o altă greutate.
Şi poate aici este lucrul pe care ce m-a făcut să nu simt mereu importanţa acestei zile. Cumva s-a trivializat iubirea. O putem cântări, o putem număra şi are un cost. Iubirea nu funcţionează aşa. Ea nu stă în declaraţii siropoase sau forţate. Stă în înţelegere, comunicare, efort, chimie şi fapte. Poţi să spui cuiva de zece ori pe zi “te iubesc”, nu înseamnă că este şi adevărat sau că o să se întâmple. Şi atât de mulţi confundă pasiunea cu iubirea. Îndrăgostit nu înseamnă doar că faci sex şi cum mi-a spus cineva, nu prea începi cu sexul şi apare iubirea pe urmă. Asta cred doar adolescenţii.
Poate mai multă lume ar trebui să se ocupe de lucrurile mici. De lucrurile de zi cu zi care să arate iubirea. Timp oferit, suport în momentele grele, mici mesaje de încurajare sau de a arăta că îţi pasă şi tot aşa. Valentine’s Day ar putea veni ca o încununare a tuturor acestor lucruri care fac relaţia să meargă. Iubirea nu se dovedeşte într-o zi şi are atât de multe feţe, încât mulţi nu-şi dau seama de ea.
Dar merită sărbătorită. În mod continuu.
Share
Alergând după fericire
Au fost momente în care am crezut că fericirea este un scop în sine. Că fie trebuie să alergi după ea, fie să o aştepţi să vină la tine. Evident, nu prea ştiam dacă să alerg sau să stau şi dacă cineva mă ştie de ceva timp, atunci îi este clar că am apelat la ambele soluţii.
Dar la un moment dat am obosit şi de una şi de alta. Poate pentru că într-un fel sau altul dădeam nas în nas cu ea, ca după un timp să îmi întoarcă spatele. Şi după multe cărţi şi articole citite mi-am dat seama că tot nu ştiu ce se întamplă. Eram agresiv şi timid în acelaşi timp, comunicativ sau închis în mine. Clar ceva era în neregulă, cu mine, aş putea adăuga.
Până când mi-am dat seama că sunt câteva lucruri ce le asociam cu fericirea şi nu ar trebui să o fac. În primul rând fericirea în sine nu este legată de un eveniment sau o persoană. Nu o să devin brusc fericit dacă ajung CEO, să zicem. Mi-ar îmbunătăţi anumite aspecte din viaţă, nu spun nu, dar nu vine cu garanţia unei fericiri supreme. La fel de bine, dacă mâine mă îndrăgostesc şi ziua următoare mă căsătoresc nu înseamnă că o să fiu fericit. Dacă o să fac şi copii, o să fiu fericit pe un termen oarecare, ca mai apoi să fie umbrită de îngrijorare, suferinţă sau extenuare. Evident nu am trecut prin toate situaţiile astea, încât să fiu 100% sigur şi aş putea să mă înşel în anumite cazuri.
Uneori apelăm la oameni noi, la relaţii sau la fel de fel de lucruri care să ne facă să ne simţim fericiţi. Pentru că vrem şi merităm să fim şi noi asta. O au şi alţii, noi de ce nu? Şi ne mai minţim din când în când, trecem cu vederea anumite lucruri şi sperăm că o să dureze.
Dar realitatea este că fericirea nu este un obiectiv ca oricare altul. Nu poţi să ceri fericire mereu. Viaţa nu este constituită doar din asta. Are şi încercări, suferinţe şi zile proaste. Aşa a fost întotdeauna şi aşa cred că o să fie mult timp de acum încolo.
Şi am ajuns la concluzia că de multe ori am parte de fericire şi o ignor. Este mereu lângă mine când fac lucrurile mici care îmi plac, când sunt lângă oamenii pe care îi iubesc, când învăţ ceva nou, când scriu şi tot aşa. De multe ori mi-a stat orgoliul în cale şi am refuzat mici fărâme, pentru că eram orgolios sau pentru că mi-a fost frică. De ce să îmi fie ruşine că îmi este dor de cineva, că vreau să scriu, că vreau să pictez sau că vreau să mă îndrăgostesc? La fel de bine am dreptul să păstrez orice distanţă faţă de oamenii ce nu contribuie la fericirea mea.
Fericirea vine în multe forme. Contează doar să ştim să profităm. Pentru voi ce înseamnă fericirea?
Share
Valori şi schimbare
Sunt în a doua săptămână de concediu şi ca să fiu sincer apreciez această pauză. Nu doar că mă simţeam epuizat fizic ci şi mental. A fost un an greu ce de multe ori m-a pus în situaţii în care am crezut că o să mă pună la pământ.
Şi totuşi am rămas cu ceva constant. Am aceleaşi idealuri şi dorinţe cum am scris aici. Nu aveţi idee cât de importante sunt pentru mine. Dacă aş renunţa la ceva m-aş pierde pe mine. Pentru că sunt lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna şi mă definesc.
Cu toate că mi-am promis că o să schimb o mulţime de lucruri, astea rămân la loc de cinste. Pentru că o schimbare nu vine cu un alt set de valori. Este iraţional să cred asta. Pot să îmi schimb modul în care acţionez, reacţionez sau abordez o situaţie. Dar nu pot să nu mai iubesc pentru că cineva nu m-a iubit, nu pot să nu râd pentru cineva m-a făcut să plâng sau să nu ma dezvolt pentru că cineva nu a avut încredere în mine.
Am crezut întotdeauna că schimbarea vine, indiferent de ce ai face, dar de regulă vine din suferinţă şi până acum nu am găsit ceva care să-mi contrazică teoria. Ajungi într-un punct în care simţi că te sufoci şi vrei să spui stop. Iar prima reacţie este să faci alergi în direcţia opusă. Doar că s-ar putea să te pierzi şi mai mult, tocmai din dorinţa de a schimba statu-quo. Eu simt că trebuie să te apropii de valorile şi să îţi aduci aminte ce contează cu adevărat.
Şi îmi dau seama că o mare parte din nefericirea mea vine de aici. Am fost atât de departe de ce consider important. O greşeală pe care am de gând să o îndrept, indiferent de costuri. Am multe defecte, dar merit să îmi doresc liniştea, fericirea şi iubirea de care am nevoie.
Din Viata 