moarte

26

Posted on

Nu am mai scris de foarte mult timp. Am avut 2 motive: nu aveam ce sa spun si aveam prea mult de spus.

Stiu ca ma contrazic, dar exact asa a fost. Au fost momente in care am avut 0 lucruri de transmis. Apoi am o perioada in care chiar s-au intamplat foarte multe lucruri. Si eram de-a dreptul prea emotionat pentru a scrie. Mi-a fost dor sa scriu si am ales tocmai ziua de azi, pentru ca apele s-au linistit si sunt pur si simplu mai fericit ca de obicei.1

Am un nepot acum. Nu stiu daca v-am spus asta, dar asta este unul dintre lucrurile frumoase de care ma bucur. Mie unul nu imi plac copiii, pentru ca mi se par ca iti distrug rutina si toate lucrurile de care te bucurai inainte. Dar pentru ca nu il cresc eu, pot sa ma bucur de scurtele momente in care suntem impreuna. Este ceva nemaipomenit sa vezi primele clipe si bucuria unuia care de abia porneste in viata.

Am castigat un nepot, dar am pierdut o bunica. As putea sa mint si sa spun ca am fost devastat, dar aici nu mint. Am primit vestea cu stoicism, dupa saptamani in care bunica mea a stat intr-un spital. Dupa mine a fost o eliberare dintr-o soarta pe care nu as dori sa o incerce nimeni. M-a socat insa moartea ca fenomen. Dintr-o femeie joviala si plina de povestiri cu talc sa ramana un trup inert. Sa o vezi in prag de fiecare data cand o vizitezi si apoi sa vezi o casa goala, ce nu iti transmite nimic si de care nu te mai leaga absolut nimic.

Si ajungem in prezent. A trecut jumatate de an si parca a zburat. Fiecare zi a avut nervi, munca si realizari. Proportiile nu sunt mereu egale intre cele 3, dar cateodata nu mai tin cont de asta. Inca astept ceva senzational pentru a ma scoate din rutina, dar mi-am dat seama ca viata asta nu este chiar asa de rea. Ma surprind oamenii in fiecare zi; unii cu prostia lor, altii cu daruirea lor. Partea buna este ca nu ma plictisesc.

Astazi mai mult ca niciodata am vazut ca uneori ma axez prea mult pe lucrurile negative. Pentru asta va multumesc.

P.S. Nu incepeti cu “si tu?…cand un copil”. :))

Advertisements

De ce ti-e frica de moarte?

Posted on

Sunt momente in viata in care te gandesti mai mult decat de obicei la mortalitatea ta. Esti o mana de om, facut din carne, fragil pana la exasperare si atat de mic in schema asta mare.1

Cel putin asta imi trece mie prin cap, atunci cand ating subiectul asta. Nu ma gandesc la cum o sa mor sau de ce ci doar la momentul ala in care te-ai transformat din viu in mort. Este o doar o clipa ce schimba starea corpului, a mintii. Si am auzit multi ce se tem de moarte. O frica d-aia paralizanta ce pune stapanire pe ei pentru toata viata si sunt eliberati doar atunci cand mor, parca tocmai pentru a spune ca “uite, aveam dreptate.”

Eu m-am gandit mult si mi-am dat seama ca nu imi este frica de moarte. Nu vreau sa fac pe viteazul sau sa vorbesc prostii. Daca viata mi-a fost data de o fiinta supranaturala, atunci are puterea sa mi-o ia inapoi cand are chef. Daca m-am nascut doar pentru ca 2-3 atomi s-au gandit sa faca o reuniune din greseala, la fel de repede se pot desparti. Si iarasi nu am nimic de zis. Viata mea, pana in momentul de fata, nu a fost una iesita din comun, dar nici nu mai am regrete. Daca as muri acum, nu cred ca s-ar schimba ceva in rau sau in bine pentru lume sau univers. Stiu, la o scala mai mica efectele se vad.

Ce ma inspaimanta cu adevarat este dupa moarte.  In cazul in care exista un Dumnezeu, atunci poate ar mai fi o sansa pentru o viata de apoi, un iad plin cu smoala sau o gradina linistita. Dar daca nu exista nimic? O descompunere lenta si distrugerea totala a tot ce ai insemnat, gandit si simtit tu vreodata. Pentru mine asta este o idee pe care nu o pot cuprinde cu mintea. Este atat de simpla, dar cu impact devastator asupra gandurilor mele. Este, poate ironia suprema pentru noi toti.

Nu mi-e frica de mesager, ci de mesajul final. De nimicul suprem.